Andrei, pacientul 102 vindecat de COVID-19, mărturisiri sfâșietoare: „Simțeam că mi se rup mușchii de pe picioare”

În plină pandemie de coronavirus, unii oameni mai au și un pic de noroc. Andrei Ando, director executiv în cadrul Consiliului Județean Arad este pacientul cu numărul 102 care s-a vindecat de COVID-19. Cu toate că lucrurile au mers în direcția bună pentru el, Andrei nu poate uita chinurile pe care le-a îndurat, în perioada în care se afla sub tratament. 

Andrei Ando este director executiv în cadrul Consiliului Județean Arad și pacientul cu numărul 102, infectat cu coronavirus.

COVID-19. Țara europeană care nu a mai înregistrat niciun caz nou de coronavirus şi pregăteşte relaxarea restricţiilor

Spre deosebire de alții, Andrei a fost extrem de norocos, căci după 14 zile de tratament, a fost declarat vindecat d COVID-19 de către medici. Cu toate acestea, bărbatul își amintește cu groază de experiența pe care a avut-o cu virusul ucigaș, cu tot ceea ce a simțit în acea perioadă și rememorează toate gândurile negre pe care le-a avut.

Pe contul său de Facebook, Andrei a relatat întreaga sa poveste, de la diagnosticarea cu COVID-19 și până la vindecare.

„Sunt pacientul 102 vindecat la Arad de Covid-19. De fapt, între 102 și 105, nu știu exact, dar îmi place să cred că am fost în capul listei, la cât de nerăbdător am așteptat rezultatul…

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere, pentru încurajări, pentru miile de mesaje (care continuă să curgă), pentru apelurile telefonice din aceste săptămâni. Nu am răspuns la toate, mai ales la telefon, pentru că nu m-am simțit în stare de conversații, nici măcar scurte.

Da, am avut emoții, am fost îngrijorat. Am avut uneori accese de panică, mi s-a părut, în anumite momente, că starea mea se degradează, mai ales atunci când febra nu ceda nici după zece zile de tratament greu, sau când aveam frisoane, sau când simțeam că mi se rup mușchii, fâșie cu fâșie, de pe picioare.

Am avut o formă moderată Covid-19, fără să fiu cuplat la oxigen. Am urmat 14 zile de tratament, cu medicamente foarte puternice: Lopinavir (Kaletra), Plaquenil, Norvir, Azitromicină, la care s-au adăugat Paracetamol, Algozone, Hepiflor, Vitamina C cu zinc. Lopinavir și Norvir se administrează pacienților care suferă de HIV-SIDA, Plaquenil (sulfat de hidroxiclorochină) celor care suferă de malarie sau lupus. Azitromicina este un antibiotic utilizat în tratamentul unor infecții bacteriene severe, inclusiv pentru bolnavii de HIV. Acesta este, astăzi, tratamentul pentru formele moderate de Covid-19, dar înțeleg că e o dinamică permanentă a medicației, că se experimentează formule noi mai ales la pacienții afectați sever.

Cea mai mare spaimă a mea a fost să nu ajung la Terapie Intensivă. Acolo, rata de supraviețuire este sub 20%, și nu pentru că medicii nu ar face tot posibilul pentru salvarea pacienților, ci fiindcă virusul ăsta păcătos evoluează agresiv și imprevizibil. Am citit știrile despre morțile frecvente, am văzut dezbaterile la televiziuni și, de fier să fi fost, tot te-ar fi îndoit infodemia violentă, relatările alarmiste, scandalurile permanente stârnite în jurul situației de la Arad. Din interior, lucrurile se văd diferit. Aștepți, stors de putere, ca medicamentele să își facă efectul. Ești într-o stare psihică delicată, orice creștere de puls sau scăderea cu o unitate a oxigenării plămânului ți se pare semn de sfârșit inevitabil, chiar dacă nu este așa. Și, da, uneori ești în pragul isteriei sau treci de el, te agiți, te panichezi. Nu te-ar consola nici o sută de medici la căpătâi, pentru că ai o tensiune interioară care îți strânge stomacul, îți întunecă rațiunea. Te simți suspendat între viață și moarte, chiar dacă nu ești așa… Necunoscutul te face să crezi într-un deznodământ tragic inevitabil, deși peste 90% dintre pacienți ajung acasă pe picioare, vindecați”, relatează Andrei Ando pe Facebook.

„Câteva cuvinte și despre starea fizică a unui bolnav Covid-19 cu formă moderată (asta înseamnă că nu trece ușor peste boală, dar nici nu dezvoltă complicații care să îl ducă la Terapie Intensivă, pe aparate).

În primele cinci zile am urmat tratamentul cu Lopinavir (Kaletra), Hepiflor, vitamine și Paracetamol. Efectele adverse au apărut de la prima administrare: tulburări digestive, mialgie (dureri musculare). Mi-am pierdut total gustul și mirosul. Zilnic schimbam de patru ori pijamalele, uneori nu apucau să se zvânte pe măsură ce transpiram în ele. Am avut frisoane care mă țineau sub pătura pe care o simțeam ca pe o lespede de marmură deasupra mea. M-a îngrijorat o febră constantă, până în 38,3 (în majoritatea timpului 37,5-38 de grade Celsius, foarte rar peste 38). Kaletra mai are un efect advers delicat, la nivel intestinal. Se administrează după micul dejun și cină. La câteva minute de la administrare te lipești de vasul toaletei, apoi îl „vizitezi” frecvent, ceea ce nu e ușor, pentru că de la Kaletra simți o sfârșeală, o amețeală, te deplasezi greu și nesigur. Cel puțin în cazul meu, la alții poate acționa diferit. În ce privește mialgia, durerile au început inițial în zona șalelor, au coborât în fese, apoi în pulpe și în gambe. Dureri severe, de nu știi cum să te învârți în pat, cum să stai, să te ghemuiești, să te ridici, să te întorci pe spate sau pe burtă, să îți ridici picioarele pe perete, poate-poate sângele va oxigena mușchii încordați. Nu se compară cu o febră musculară, ci cu o senzație de strâns în menghină și smuls, și te chinuie mai ales noaptea, când totul se liniștește în jur…

După cinci zile de Kaletra, febra nu a cedat, iar analizele de sânge au arătat o creștere a infecției în organism. Am trecut pe Plaquenilor și Norvir. A fost ca un miracol. De la prima administrare a hidroxiclorochinei durerile de mușchi au dispărut ca luate cu mâna. Dar febra a continuat să persiste, îngrijorător. În plus, deja de la prima administrare a Plaquenilului pulsul a crescut la 115, de unde până atunci era 80-85. A crescut și tensiunea, și deși nu la valori îngrijorătoare pentru un medic, nu puteam să nu îmi fac o mie de scenarii despre asta. M-au chinuit mai mult gândurile decât efectele adverse ale medicamentului… Am rămas în continuare cu durerile de stomac, cu vertijul și cu o slăbiciune ca o sfârșeală, o epuizare care mă țintuia în pat, fără poftă de mâncare, fără chef de vorbă, apatic și îngrijorat. Am continuat să citesc știrile despre morțile subite, și recunosc că asta m-a afectat. Fiecare oscilație de tensiune, tuse, amețeală, am interpretat-o ca pe un semnal critic al organismului, chiar dacă nu era cazul… Am scăzut cinci kilograme în greutate.

Caut compania virtuală a oamenilor pozitivi, a celor reținuți, empatici și decenți. Vestea bună este că ei există, chiar dacă sunt mai puțin vocali și vizibili. Ce bine că sunt! Le sunt recunoscător tuturor pentru încurajări și pentru înțelegere!

Criza aceasta, boala, sunt și o traumă, sunt și o oportunitate. Îți resetezi prioritățile, îți selectezi anturajul (cel virtual, pentru că de cel real te ține departe virusul), îți faci ordine în gânduri și activități. Totul va fi bine!”, își încheie scrisoarea Andrei Ando.